In miez de ianuarie, ne oprim pret de cateva clipe, gandindu-ne la el, Poetul.
Asa cum l-am descoperit si l-am cunoscut, copii de scoala fiind, incercand sa-i patrundem tainicele intelesuri ale slovei, cu adanca mirare in fata metaforelor, acele metafore pe care in felul sau unic, poetul le-a daruit simtirii si intelegerii noastre…
Si cine poate spune mai frumos despre poet, decat poezia nascuta din sufletul altui poet?
Poate doar poezia din noi, din fiecare. Altfel…
„Trebuiau să poarte un nume
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.
[…]
Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt?
Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.
Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.
Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
(Marin Sorescu)
