Orașul meu râde timid a primăvară…
Orașul ăsta care mi-a privit blând copilăria, în care, prin curți de școală și strazi de cartier străjuite de copaci cu frunze roșii și flori roz ce sfârșeau în ploi pe caldarâm, am alergat și am înfiripat povești și jocuri numai de noi știute, inocenți copii…
Orașul ăsta prin ale cărui parcuri, abia infrunzite, mi-am îmbătat adolescența de miresmele primelor frunze și flori, am înfiripat vise și am desenat cu tușe senine ca de primăvară… viața ce, credeam atunci, avea să fie, ea însăși ca o primăvară…
Orașul ăsta în care mai apoi am numărat anii, primăveri de tot felul, unele mai vii și mai verzi, altele ploioase și reci… unele trecând pe nesimțite, nevăzute, neștiute…
Am ridicat ochii și am privit azi orașul meu în prag de primăvară…
Am regăsit miresme, culori, alei, aceleași parcuri și același cer… N-am regăsit copilul. Nici fata. Doar ochii ce nu au uitat să privească. Cu întreg sufletul.
Orașul, râzând timid a primăvară…
