Cred tot mai mult că există un timp al acceptării pe care viața ni-l așază cu grijă în zi cu nori și umbre, la apusul căreia zăbovim în noi înșine…
Poate o vorbă, poate o întâmplare, un gând, o lacrimă sau o privire, strecoară în tăcere, cu nebănuită și tămăduitoare forță, în suflet încercat de ale zilei praguri, fărâma de liniștite și înțelegere.
De împăcare…
Cu tristețile și ezitările ce s-au cuibărit în pasul atât de sigur al începutului de drum. Cu temerile ce se infiripă uneori dincolo de rațiune, mai presus de simțire. Cu rosturile mai puțin sau mai greu înțelese. Cu toate cele ce vin a ne încerca zborul prin ale vieții înălțimi, uneori nefiresc de amețitoare dar atât de luminoase dincolo de nori…
Și în clipa târzie în care noaptea, în taină, liniștea o țese peste suflete și pleoape, iau cu infinită grijă și închid în mine timpul acesta binecuvântat din care să îmi trag, în zori de zi nouă, seva și forța unei alte plutiri.
Prin întâmplări. Prin vremuri. Printre oameni. Cu ei. Precum seva florilor ce renasc cu fiecare anotimp al înfloririi…
Rămâi cu mine, clipă!
