În zi de iunie, cu soare și cireșe coapte, cu miresme de tei și încă verde în jur, la început de vară, e un sfârșit de drum.
Al copilăriei, al anilor de școală generală, al candorii neatinse încă de trăiri și sentimente profunde.
Sfârșit și început deopotrivă, pentru copilul ce lângă mine și-a crescut aripile spre zbor înalt și plutire prin propriul destin. Pe care cu sufletul strâns, cu tremurătoare teamă și nemasurată iubire, încerc să îl mai țin de mână, măcar o vreme, măcar o clipă. Să îi mai dau din seva dragului fără de margini, care a ținut ochii atâtor nopți de veghe deschiși și tămăduitori, care a pus în fragila ființă ceva… sau totul…din altă copilărie, din alte anotimpuri și deopotrivă, din omul ce, pășind în felul său, pe drumurile proprii, am devenit…
Te privesc, copil drag, cu ochi și suflet ce nu pot să cuprindă atâta iubire, atâta bucurie, atâta mândrie și speranță, atâta teamă și încredere, la un loc…
Și mă rog ca mâna mea să mai fie, îndeajuns de aproape, cu bucurie primită, în caldă și susținătoare atingere, în clipe de greu sau doar de odihnă răgaz…
Și ochii tăi să fie mereu de zâmbet plini, fata mea frumoasă!
Te iubesc,
Mama