Nu voi înceta vreodată să mă minunez în fața umbrelor pe care lumina, fie ea cea mai orbitoare, sau cu atât mai mult, le întinde prelung pe fața pământului, parcă spre misterioasă încântare și întrebare, deopotrivă. Umbra ne aduce întuneric în plin soare, mister în lumină, îndoială în adevăr și, poate cel mai mult, magie… E ceva și totuși nu e. Poți fi tu, privindu-te, cu mirare, cu teamă, cu încântare sau cu dor…
Suntem umbre… Îmi spunea parcă în altă viață, un om drag, cel mai drag, împărtășind cu mine o taină, cea mai mare, neștiută încă, dar ce se întrupa în noi: ființe, umbre…
Suntem umbre…
Mă întreb azi, precum își intreba copilul bunicul: Da’ umbrele unde se duc când se duc?
Ce suntem când soarele nu se arată zilelor noastre și lumina unui zâmbet nu ne mai inundă clipa? Ce suntem când pasul se oprește preț de câteva clipe și mersul ușor pare că l-am uitat?
Suntem noi? Aceiași? Ființe? Umbre?
Ce timpuri ori anotimpuri țin umbrele vii, întrupări ale noastre, ființe cu doruri, cu gânduri, cu vorbe? Mă întreb dar știu.
Suntem umbre și deopotrivă oameni. Și soarele este mereu în noi, în toate timpurile prin care cu acceptare sau cu revoltă trecem: uneori orbitor, alteori blând, uneori ascuns, dar mereu acolo… Numai așa putem fi oameni și umbre.
Suntem oameni.
Suntem umbre…
Suntem umbre…
