Sunt clipe in viață in care parcă timpul trecut se răsfrânge peste tine: cu amintiri de tot felul, imagini, senzații, chipuri, sentimente. Sunt zile precum cea de azi în care cu împăcare și liniște, în lumină aurie de toamnă, te întorci în timp.
A murit bunica.
Și cu ea verile dintr-un sat in care împărțeam cu copiii de pe ulițe jocul, simtind iarba și pământul sub tălpile goale, în care ieșeam la porți să vedem mirese, în care împărțeam deopotrivă o prăjitură sau un boț de mămăligă cu lapte, după casa în care se întâmpla să ne prindă ora mesei.
S-au stins cu ea stelele de peste livezile în care încredințam întunericului nopții cantec și vis.
A luat cu ea prima iarnă cu colinde, în care am pornit prin sat troienit, cu porți și inimi deschise pentru toți copiii, închizând emoția în clinchet de clopoțel cu busuioc și fir roșu pe care bunicul mi-l pregătise. Cu foc în sobă și dulce grai…
A luat cu ea o casă ca o poveste în culori scrisă. Pe care o înfloream in fiecare vacanță de vară cu flori din gradină precum cele țesute în ierni lungi de bunica și așezate cu atâta grijă spre a da viață pereților din odăile casei „celei mari”, în care numai la sărbători bunica intra. Și sărbătoare era vara întreagă, când lăsam în urmă orașul și mergeam la ea. La joacă. La câmp. La „spectacole” pe prispa casei unde bunica asculta seara până târziu cântece și poezii și cina trebuia să aștepte până la final de cântec răsplătit neapărat cu aplauze. „Multe, multe, bunica!”
S-au dus cu ea grija și ceva „bunuț” în fiecare zi și cumințenia unor vremuri în care ne îmbrăca în rochițe curate pentru sărbători doar de ea știute sau o vizită la vreo rudă, undeva în sat…
S-a stins bunica și cu ea o lume…
Rămâne totuși acolo unde doar eu pot s-o mai știu, să o cuprind, să o păstrez.
Tainică amintire a copilăriei mele…
