Am crezut mereu cu toată încăpățânarea unei zodii scrise adânc în fibrele ființei mele, că timpul are măsura pe care fiecare dintre noi i-o dă.
Că există clipa ce trebuie trăită precum cea din urmă sau cea mai cea dintre toate, că există un timp al întâlnirii după cum există vremea lăsării in urmă, că există sfârșit de zi și început de drum.
Am înțeles că nici o fărâmă de timp nu se întoarce și că se duc lăsând gol și regret clipele ce fără de rost le-am trăit sau doar am uitat să le simțim și să le așezăm cu grijă în calendare.
Am învățat într-un final că rămân rânduite în noi doar acele clipe ce nu le-am lăsat să treacă netrăite, dându-le sens și conținut prin ceea ce am pus în ele, simțind, trăind, dăruind, primind.
Clipa asta poate fi doar un cuvânt, o privire, o atingere, un gând, după cum poate cuprinde în ea o lume, o eternitate, iubirea, împăcarea, liniștea.
Și am înțeles într-un final, nu de drum ci de gânduri, că nu ține decât de noi să ne oprim din alergat și să dăm înțeles și rost zilelor, să așezăm înainte de toate clipa prezentă, acceptând că e trecătoare și doar ceea ce cu multă grijă sau cu inconștiență alteori punem în ea, dăinuie sau se pierde, după cum știm să rânduim rosturile propriei vieți.
Și de aceea trăiesc clipa, cât mai cu rost mi-e cu putință. Cu drag de mine, mai presus de toate.
Azi, o clipă cât o viață, dintr-un alt noiembrie, așezat în calendarele mele…
