Cu aceeași mirare nesfârșită privesc în fiecare an cum primăvara se întrupează în culori și miresme diferite, în soare și penumbră deopotrivă, în adiere blândă și fiori de zori reci.
Cu resemnare accept că vor rămâne fără de înțeles înțelesuri despre cum a deprins în ani nesfârșiți sau poate încă din primii săi zori, natura, știința de a renaște iar și iar, în anotimp de viață nouă, cu infinită putere și gingășie laolaltă.
Și cu aceeași bucurie primesc în fiecare primăvară, poate cel mai mult dintre toate începuturile, pe cel al firii, al trăirii, cu tot ceea ce s-a cuibărit în mine in anii de demult, când priveam aceleași și totuși mereu altele: culori, umbre, ceruri și drumuri, muguri, flori, albastru de cer și de ape…
Cu mirare privesc primăvara mea, de acum și de odinioară, întrupată în mine, în mâna din care răsar acum ca și atunci flori, în mireasmă de aer verde și pași pe cărări cu soare și gânduri multe, multe…
Tot cu mirare mă întreb : soare, umbră?
Ce vede ochiul?
Ce simte sufletul?
Ale primăverii toate…
