A împletit vara și muntele în verde de pajiști și în sufletul meu, culori și miresme, amintiri și gânduri înflorite parcă din copilăria în care am străbătut poteci cu pas sprințar și suflet ușor. Când cortul pe care îl cârpeam in fiecare iunie încireșat, în curtea unei școli de cartier din oraș, pregătindu-l de marea aventură, era mai mult decât orice număr de stele de pe fațada frumos vopsită a pensiunilor de azi, când rucsacul era primit cu împrumut de la școală… din ăla cu bare, de oameni mari, purtând însă în el noian de vise și comori, când profu’ de geogra’ ne învăța să ne așternem întru liniștit și moale somn cetină de brad sub panza de cort și cum să batem oblic, obligatoriu oblic, cuiele de ancorare. Când timpul se oprea in loc în primele zile ale lui august, acolo în munți, în munții noștri și nu în cei ai vreunei Austrii curate și tunsă la milimetru.
Da, mi-amintesc cu dor de cei mai buni biscuiți cu gem, în aromă de ceai, făcut tot de noi, la foc în poiană de visuri în care întreg universul încăpea.
Și ce ușor îmi era pasul în bascheți cu gleznă, fără straturi de tot felul, cu care traversam pâraie și văi și băteam creste cu jnepeniș și roșu de bujori de munte.
Și serile la lumină aprinsă de foc, înlănțuiți în cântece și glume de tot felul, copii frumoși, trăind clipa, privind în noapte și înainte fără de teamă dar mai ales, privindu-ne unii pe alții într-o apropiere pe care doar muntele o poate da.
Mi-am amintit azi toate clipele în care muntele mi-a fost vară și cu înfinită grijă am așezat în colț de suflet, peste vechi amintiri, nouă iluzie de necuprins și nesfârșită fericire…
Da, ani și ani, muntele mi-a fost vară, poteca mi-a fost drumul. Înflorit mereu, oriunde m-am aflat, precum azi și în fiece clipă.
Muntele mi-a fost vară…
