Pentru acei dascăli care ne-au marcat și care ne-au făcut să mergem cu drag la școală! Care au pus în fiecare dintre noi ceva din ceea ce am devenit și suntem azi.
Pentru că azi e ziua educației și… da… pentru că, în ceea ce ma privește, cel puțin, vin din acele vremuri în care școala nu era un calvar, în care găseam și bucurie și prilej de întâlnire, de descoperire și de provocare, de întrebări și de căutări, cu mult mai mult conținut decât spoială, în ceea ce, banal cuprindem in vorbe: mersul la școală.
Din vremuri în care trezitul de dimineață nu omora pe nimeni, ghiozdanul era la fel de greu dar am crescut drept, fără bunică pe post de cărăuș și mașină care să ia de pe umerii mei de copil povara a mai mult de câțiva pași de la intrarea în școală, până în clasă. Din vremuri în care nu se îmbolnăveau copiii de la mersul cu tramvaiul și „pericolele” nu pândeau, la tot pasul, ziua în amiaza mare, ca astăzi (?!)…
Din vremuri în care „controlul” copilului nu stătea într-un telefon primit în dotare încă de la grădiniță.
Da, vin din vremuri în care se studia poezie și se asculta muzică… adevărată, cu mesaj și înțelesuri pe care reușeam să le deslușim și în urma orelor în care dascălii ne-au deschis mințile.
Din acele vremuri vin și le mulțumesc lor, dascălilor mei!
O fac din suflet, printr-un alt glas, venit tot din acele vremuri…
Pentru acei dascăli…
